Make – la crâșma lui Dan (XX)

ADC nu-și dădea prea bine seama cum reușiseră câțiva oameni să-i distrugă o întreagă patrulă. Era clar, primiseră ajutoare. Totuși, cei 3000 de calareti i-ar fi ajuns, cu conditia sa nu se intalneasca cu intreaga ostire a lui Mircea.

Stătu în cumpănă dacă să se întoarcă sau nu, mai avea oare nevoie de mai mulţi ostaşi? Oricum, după câteva minute constată că i-a amorţit piciorul. Cumpăna nu era poziţia lui favorită. Oare de ce spunea lumea că trebuie să stai în aceasta poziţie când ai de ales între mai multe variante?

Partea mai proastă era că grupul se bagăse în smârcurile Neajlovului. Acolo nu putea să-i urmărească. Ştia că sunt poteci strâmte cunoscute doar de oamenii locului. Cine păşea greşit se afunda în mlaştină şi nu mai putea fi salvat. Putea să convingă pe cineva să-l îndrume, dar nu avea siguranţa că nu va fi atras într-o capcană. Mai sigur era să înconjoare smârcurile şi să le taie drumul către curtea lui Mircea.

Odată hotărârea luată. ADC îşi evalua efectivele cu alţi ochi.

– Suntem prea puţini pentru a-i prinde în capcană, spuse cu necaz ADC.

– Aţi spus ceva stăpâne? întrebă sclavul lui personal.

ADC îi aruncă o privire încruntată, de-l trecură pe bietul om toate sudorile. După o pauză prelungă, văzu cum spaima se accentuează pe chipul sclavului cu fiecare secundă în plus. Când acesta era la un pas să o ia la fugă urlând îngrozit puse capăt momentului tensionat şi spuse:

– Ne întoarcem. Anunţă oamenii.

Sclavul o luă la fugă.

Savura intens momentele de spaimă pe care le creea celorlalţi. Era drogul lui. O privire era suficientă să-şi înspăimânte orice oponent. Make şi gaşca lui erau, deocamdată, singurii care scăpaseră de mânia lui, dar nu pentru mult timp. In curand, îi va prinde şi pe ei.

Piciorul drept îi era încă amorţit. A dracului cumpănă se gândi el supărat.

*    *      *

Crâşma lui Dan era aşezată într-unul dintre puţinele locuri cu pământ ferm din zona Neajlovului. O pădure bogată se oglindea în puţinele ochiuri de apă neacoperite de sălcii, ea înconjura micul han precum un fular gâtul unei raţe.

Hanul McDan era cunoscut de toţi borfaşii din Tara Românească. Era un loc de pace, unde legea nescrisa a locului ii impiedica pe toti sa faca vreo faradelege. Aici nimeni nu jefuia, nu fura sau nu viola. Era cel mai sigur loc din intregul regat. Aici, cei mai înfocaţi duşmani făceau armistiţiu. Oricine incalca regulile nu mai avea dreptul sa se intoarca, fiind expulzat definitiv şi vânat de toţi ceilalţi.

Hanul putea găzdui până la 60 de oameni pe lavite si in paturi. În sala de mese se făceau şi se desfăceau alianţele între bandele de hoţi, se stabileau teritoriile iar borfaşii îşi etalau trofeele fără frica de a fi jefuiţi de rivali.

Dan, Vania, Make, Oceania si Chinezul intrară primii. Cristi se dusese sa doarma în grajd cu Baiazid, pe motiv ca nu mai are chef de nimic, iar Mihnea se ruga la intrare de Krossfire să rămână cu ei la masă.

– Sa traiesti, patroane, spuse bucatarul-sef  in intampinarea lui Dan. Ce-ţi doreşte sufletul?

– Lasa-ne, te chem eu, spuse Dan invitandu-i pe toti la o masa mare dintr-un colt al incaperii, chiar daca aceasta nu era libera. In scurt timp, musterii cand il vazura pe Dan ca se apropie se ridicara prompt si isi schimbara locurile. Unul singur, cu fata si haine de cersetor se agata de piciorul Oceaniei.

– Stapana, ajuta-ma si pe mine… n-am mai mancat de trei zile.

– Ehe, de-as avea si eu asemenea vointa, spuse Oceania scuturandu-si piciorul si indepartandu-l pe amarat.

– In sfarsit, am ajuns, zise si Make trantindu-se pe banca de lemn.

In timpul cat ceilalti se asezau in cele mai ciudate pozitii in jurul mesei, Roxania ii arunca priviri galese lui Make. Cand observa, Make se ridica si o invita si pe Roxi la masa lor. Aceasta veni clipind des din genele lungi.

Oceania stia ca Make se joaca cu focul, dar era prea obosita ca sa riposteze.

– Ce mancati? intreba Dan, ca un amfitrion care se respecta.

– Eu as vrea orez cu migdale si vinete prajite, spuse rapid Chinezul.

– Mie, sa-mi aduci o friptura de ied cu cartofi prajiti, sari si Make.

Roxania ceru friptură de viţel nenăscut (500 de taleri porţia), Oceania ceru fructe de mare iar Vania doar o votcă. Între timp, Mihnea reuşise să-l aducă pe Krossfire la masă şi comandă pentru amândoi salate bulgăreşti cu fasole.

– Mie sa-mi pui şi un cârnat, că doar nu sunt vegetarian, adăugă Krossfire.

– Ce-ai tu cu vegetarienii? întrebă Mihnea revoltat.

– Eu sunt prieten cu codrul, dar asta nu înseamnă că-l şi mănânc!

– Vegetarienii sunt mai sănătoşi, mănâncă doar lucruri care îţi lungesc viaţa, interveni şi Chinezul.

Make îi trase o palmă peste ceafă de-i pieri cheful chinezului să mai intre în polemici.

– Cine mănâncă carne e mai inteligent!

– Hai măi Krossfire că asta e cea mai gogonată minciună care mi-a fost dat să o aud, zise Mihnea râzănd.

– Spune-mi tu câtă minte îţi trebuie ca să alergi după un tufiş?

– ???

– Ierbivorelor câtă minte le trebuie? Tare greu rebuie să fie ca să vâneze tufişurile şi iarba. Pe de altă parte, carnivorele, îşi fac un plan de atac, se apropie de pradă din direcţia înspre care bate vântul. Altele lucrează organizat în haite. Pentru asta e nevoie de inteligenţă. Carnea e baza, nu ierburile.

– Staţi, nu vă mai certaţi spuse Dan privindu-l pe Mihnea care tăcea mohorât. Mai bine spuneţi-mi ce vreţi să beţi.

– Mai ai din vinul ăla de săptămâna trecută? interveni şi Make în discuţie.

– Da, cum să nu.

– Atunci… adu-ne bere.

– Da’ ce-are vinul meu?

– Nu ştiu, dar seamănă cu prafurile lui ăsta micu, de le-a adus cu el din China.

– Mă jigneşti, Make.

– Ei şi? D’aia nu mai plouă!

– Ca să vă dovedesc că sunt un maestru al gusturilor vă servesc cu o specialitate la antreu.

Peste puţin timp, pe masa lor apăru un vas cu icre negre. Odată  cu ele apăru şi Manole la masă.

– Ho, ho, izbucniră toţi.

– N-ai transpirat Manole? Toată ziua eşti pe fugă, râse Vania batjocoritor.

– Mai lasă-mă măi Vania că tu nu ştii nimic. Ai idee ce te aşteaptă mâine? Azi eşti în siguranţă, dar mâine ce faci?

– Fetiţa noastră vorbeşte, mai râse odată Vania de el.

– Lasă-l părinte să spună, poate ştie ceva, interveni şi Oceania în discuţie.

– ADC ne taie toate drumurile către cetatea domnească.

– De unde ştii Manole?

– I-am auzit pe doi spahii când vorbeau între ei.

– Povesteşte-ne, sări şi Make în discuţie.

– Vă rog serviţi, se băgă şi Dan mândru de caviarul său, avem timp şi pentru poveştile lui Manole.

– Roxania şi Oceania degustau caviarul cu o eleganţă tipic feminină. Pe de altă parte, Mihnea, după prima lingură se găsi să comenteze:

– Măi Dane, dulceaţa ta de afine are gust de peşte.

– Ha, ha, râseră toţi. Aşa-i când ai beciul la nivelul apei, spuse şi Chinezul timid.

Roxania o privi cu înțeles pe Oceania. Aceasta remarcă imediat și le spuse celorlalți.

Noi doamnele, ne ducem să ne pudrăm.

– Și eu mă piș pe mine, spuse Make țâșnind pe ușă.

– Spune Manole, cum ai scăpat? întrebă Krossfife curios. Si mai ales cum de erai atât de aproape de dușman încât i-ai auzit vorbele.

– Am luat-o la fugă prin pădure…

– Asta știm, ca te-am văzut, râse Vania.

– Calul s-a împiedicat și m-am trezit într-o râpă.

– Da, și?

– Nu știu cât am stat acolo până mi-am revenit. Când m-am trezit am auzit glasuri. N-am avut curajul să ies. M-am ascuns imediat sub marginea râpei. Din păcate, nu aveam unde altundeva să mă ascund, râpa nu era prea adâncă și nu avea vegetație deloc.

– O fi mâncat-o Mihnea, râse Krossfire?

– Cum mă țineam eu mai aproape de marginea râpei, mă trezesc cu un cur păros de turc exact deasupra mea.

– Ha, ha… hai că ești tare… deci s-au căcat turcii în capul tău?

– Nu, că m-am ferit.

– Și?

– Și atunci i-am auzit vorbind. Asta-i tot.

Make ud tot se întoarse la masă.

– Ce e Make? Plouă? întrebă Vania.

– Nu, bate vântul, raspunse Make nervos.

– Ha, ha, să te iei de mână cu Manole, în capul lui s-au căcat turcii.

Dan râdea de câteva minute fără să se poată opri, în timp ce Chinezul era cu ochii numai după Roxania. Aceasta abia se întorsese de la baie, mai strălucitoare ca oricând. Aruncând scurte priviri către Make se așeză în brațele chinezului. Acesta încremeni ca o statuie.

Roxania își băgă mâinile în părul chinezului, privirea languroasă îl făcea pe chinez să tremure. Se apropie de urechea lui și îi șopti:

– Mi-a zis mama că nu ești om…

– da, da… păi… păi…

Roxania îi băgă două degete în gură lăsându-l pe Chinez să le sugă erotic. Când acesta era mai extaziat, Roxania se apropie din nou de urechea lui.

– Poți să-mi faci un serviciu?

– Sigur, sigur, orice.

– Spune-i lui Dan… că nu mai au hârtie la budă.

După un moment de pauză, Chinezul sări în picioare oripilat și începu să scuipe în toate direcțiile.

– Ptiu! Fir-ar a dracului de curvă! țipă el scârbit, luând-o la fugă pe ușă.