La mare la Eforie Nord (II)

Odata ce am trecut de șocul pricinuit de vizionarea „apartamentului” ne pregatim voiosi pentru prima baie in mare din acest an. Evident doar nasa si cu Vladut aveau costume de baie.

In seara de dinaintea plecării sotia se îngrijise cu meticulozitate de bagaje și căutase cu nesfârșită îndârjire costumele noastre de baie fără să le găsească. Eu, bineînțeles, mi-am adus neprețuitul aport în această căutare oferindu-i un climat sonor liniștitor. Sforăiturile mele erau atât de molcome și de regulate încât reușeau să aducă calmul până și în cele mai agitate situații. În mod sigur, dacă aș fi fost treaz, situația ar fi fost mult mai dramatică iar adrenalina acumulată în ora de făcut bagaje ne-ar fi împedicat pe amândoi să mai dormim până dimineață.

În aceste condiții, nasa si cu cel mic au plecat la plajă iar noi ne-am împărțit sarcinile. Soția urma să meargă la cumpărături pentru a vedea unde poate găsi costume de baie, iar eu mergeam într-o misiune sub acoperire, extrem de dificilă și de periculoasă căreia i-am dat numele de „golirea și anihilarea în totalitate a halbelor de bere de la terasele din zonă”. Evident era o misiune sinucigașă intrucât nu auzisem pe nimeni în stare de o asemenea performanță.

Oricum, este bine să îți pui țeluri înalte atunci când te avânți în ceva, chiar dacă rezultatele finale sunt mai modeste. După o scurtă vizită pe plajă, unde ne-am reunit ca o mare și fericită familie am reușit să-i conving pe toți că locul ales nu era propice unei bronzări uniforme și unei băi în mare. Noua locație pe care am propus-o era mult mai bună, distanța până la terasă fiind sensibil mai mică.

Toate lucrurile fiind bine chibzuite și aranjate m-am avăntat în lupta de stârpire a berii locale, până la ultima picătură. Soția și-a luat avânt și s-a îndreptat cu curaj către zona cunoscută sub numele de bazar. Ajunsă la locul cu pricina a reușit să admire vitrinele frumos prăfuite, iar în marele bazar a reușit cu greu să dea de singurul butic deschis.

O precupeață a întâmpinat-o binevoitoare:

– Aștia cu vremea lor au zis că o să fie caniculă, așa că am ieșit și eu să văd dacă vin turiștii. Am venit într-o doară și văd că e cam înnorat, dar mai stau un pic.

Soția îi zâmbește circumstanțial și își caută costum de baie. Pune ochii pe unul mai arătos dar extrem de mititel.

– Ăsta îmi place, nu aveți unul mai mare?

– Nu, nu am.

Se mai învârte de câteva ori și scena se repetă.

– Din ăsta nu aveti, mai mare sau mai mic?

– Nu… nu… nu, răspunde imperturbabil vânzătoarea la fiecare întrebare.

– Dar cum se face că nu aveți? intreaba curioasa soția.

– Păi, nu v-am spus că am venit într-o doară? Am adus câte unul singur din fiecare model. Dar, nu e nicio problema domniță, vino mâine că mai am acasă și aduc.

– Eu azi vreau să fac plajă, mâine plec…

– Atunci alege după mărime îi sugerează vânzătoarea.

– Da, am înțeles că nu am altă variantă.

Până la urmă alege un costum de baie de damă – 95 lei. Cel bărbătesc era 15 lei. Întrucât nu avea decât 100 de lei la ea soția își achită costumul și dă să vină până la terasa unde mă aciuiasem pentru a mai cere o suplimentare de buget. Nu apucă să facă decât câțiva metri când se apropie doi turiști ce discutau în gura mare:

– Bă eu vreau să-mi iau niște slipi din bazar, că e cald și poate fac o baie.

Soția brusc realizează că s-ar fi putut ca slipii pentru mine să nu-i mai găsească la întoarcere. O ia la fugă și reușește să ajungă înaintea celorlalți la taraba cu pricina, ia costumul de baie pe care pusese ochii și îi spune precupeței.

– Pe aștia îi poti opri pentru mine pana vin cu banii?

Femeia, amabila a acceptat imediat fără să comenteze. În următorul sfert de oră amândoi aveam costume de baie noi. Ulterior, am mai tras un drum până pe malul mării dar foamea ne-a mânat către hotel.

El Stefanino chiar dacă e mic și înghesuit are o terasă generoasă plasată minunat la etajul 10 – scuze, vroiam să spun pe faleză, cu o vedere minunată către plajă. Era un loc minunat unde să ne comandăm prânzul.

Ne așezăm la masă și în scurt timp apar listele de bucate.

– Ce aveți de mâncare? întreb eu cu ochii la ospătărița speriată.

– Ce e în meniu…

– Să înțeleg că aveți tot ce scrie aici?

– Da, sigur.

– Bine, atunci de o ciorbiță de perișoare ce ziceți?

– Nu avem.

– O ciorbiță de vită?

– Nu avem.

– Păi, spuneați că aveți tot ce scrie în meniu.

– Da, avem, spune fata imperturbabil.

– Și astea nu sunt în meniu?

– Ba da.

– Și? Cum îți explici că nu le aveți.

– Acum nu avem, dar o sa fie.

– Bine, spun eu, văzând ca pe măsură ce puneam întrebările IQ-ul interlocutoarei tindea asimptotic către zero, să continuăm.

– Ciorbă de burtă aveți?

– Da.

– Aduceți trei. Știu că sunt îndrăzneț dar puteți să-mi faceți un șnițel vienez?

– Da

– Așa ca la Viena, crocant la exterior și moale la interior, condimentat atât cât trebuie și cu carnea suculentă înăuntru.

– Da, nicio problemă.

– Văd că aveți și salată bugărească. E cam mare, vreau o jumătate de porție și mai vreau și cartofi prăjiți.

– Nu putem să vă facem o jumătate de porție de salată.

– De ce?

– Nu se poate, ori una, ori deloc.

– Bine fie, cedez eu.

Fetele comanda diverse alte bunatati din meniu, iar dupa 15 minute au aparut ciorbele de burtă pe masa noastra.

Soția ia o lingură, nașa la fel, se aude ca un gâlgâit, horcăit brusc din două direcții. Soția se ineaca, nasa la fel. Fetele il impiedica pe copil să guste din ciorbă. Nașa lasaă lingura și spune „asta nu se poate mânca, e cea mai infectă mâncare pe care am gustat-o vreodată”. Toată lumea era de acord. Mie oricum nu-mi place ciorba de burta asa ca eram de acord oricum.  Mâncarea era extrem de scumpă și total necomestibilă.

Când mi-a sosit și mie comanda am constatat că șnitelul vienez în varianta El Stefanino era făcut din piept de pui, moale pe exterior și tare pe interior, mai exact ca o talpă de pantof. Cașcavalul pane era tare, dar era acceptabil, în schimb cartofii erau prăjiți a doua oară și reîncălziți la microunde. Dar nimic nu trebuie aruncat, se refolosește. Poate ciorba de burtă făcea deja cunoștință cu al 10 lea consumator. O afacere rentabilă, să vinzi o lingură de ciorbă la prețul oricum umflat al unui castron.

Când apare ospătărița ne întreabă:

– Nu v-a plăcut ciorba?

– Nu, nu, nu se aude pe mai multe voci.

– Bine, spune ea luându-le de pe masă.

Nici măcar un „mă scuzați, pot să vă aduc altceva”, nimic. Era la fel de senină ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi trebuit să iau o porție la pachet să i-o duc Elenei Udrea să vada de ce nu mai vreau eu pe litoralul românesc.

Și acum, vă doresc vizionare plăcută, cu El Sfefanino și litoralul românesc.

pata alba este un scutec folosit....

Locul de adunare pentru cocalari

Cu ghicitul in actiune la masa vecina

Prima camera - patul de sus nu avea scara

Balconul cu vedere la mare

O alta vedere din balcon

Tot de la balcon

Si sa nu uitam de femeia steag sau moartea pasiunii, o caracteristica inevitabila a plajei romanesti.

Femeia steag - vedere din spate

Femeia steag - vedere din fata