Sunt păcătos!
Sunt un păcătos care a murit!
Am murit şi m-am trezit în iad.
Cald, cald, multă umezeală! Indicele de confort termic a depăşit baremurile – iar.
Sunt buimac. Pornesc aerul condiţionat, mă frige buzunarul, îl opresc rapid. Încă o tortură! Ai tot ce vrei dar nu poţi folosi nimic. Încerc să mă calmez.
O muzică serafică mă invadează, cad într-o stare de transă. Da! E bine! Nu mai ştiu de mine!
Totuşi… muzica diafană pare cumva cunoscută, senzaţia de beatitudine trece odată cu încercarea creierului de a separa şi analiza fiecare acord.
Într-un final vine şi rezultatul eliberator. E vorba de suava împletire a muzicii produsă de un excavator, trei camioane (le pot distinge pe fiecare în parte, am un sourround de excepţie), o drujbă ce punctează delicat ritmul, două maşini de compactat pământul şi două freze ce taie uşurel betonul. Toate acestea se împletesc divin cu manelele vecinului…
Mă întind pe spate ca să savurez mai profund momentul. Mici picături de sudoare încep să se unească într-un pârâu ce curge, se transformă într-un torent, îmi intră în ochi, în gură, în urechi.
E aşa plăcut în iad!
O frunză îmi cade pe corp, când vreau să o mut constat că e virtuală.
Futu-i!
E brand-ul de ţară! Nu sunt în iad, sunt în ROMÂNIA, lângă pasajul Basarab.
Cu ce-am greşit?