Noutati IT, energie regenerabila, alerte

20 de imagini din 2014

20 de imagini, 20 de povești, 20 de artiști care aduc ceva minunat în viața noastră.

Haideți să-i vedem și să urmărim cu încântare ce se ascunde în spatele fiecărei fotografii.

Artistii sunt într-adevar remarcabili.

Picture1 Picture2 Picture3

Read the rest of this entry »

Anunțuri

Iata o fundatie care merita toata aprecierea, prin File de Lumina, eu ii sprijin. Sper sa aiba succes.

HCS_20%_900x120

 

 

 

 

 

HCS_20%_250x250

Vise de Inger

Astazi, am plăcerea să vă anunț că o nouă carte scrisă de mine, cu gândul la dumneavoastră, a văzut lumina tiparului. Noi povestiri, schițe și nuvele vă așteaptă între paginile acestei cărți. Sunt scrise cu sufletul, întru desfătarea minții și inimii. Fiecare dintre aceste povestiri scoate la iveală o trăsătură, un gând, o idee, care conduce la meditație și la înțelepciune. Poate nu sunteți de acord cu personajele, poate soluțiile cititorului sunt altele în fața problemelor vieții, dar puteți vedea că fiecare acțiune poate avea efecte nebănuite. Viața este complexă și din acest motiv este atât de minunată.

Dacă această carte va ajunge în mâinile dumneavoastră atunci sufletul își va primi și el hrana. Tot ceea ce pare haos, este doar o ordine pe care nu o înțelegem încă și care ne este dezvăluită la sfârșit. Dragii mei cititori, vă doresc o minte deschisă pentru a putea primi bucuria și dragostea cu care am scris fiecare rând din această carte. Doar în acest fel, veți putea găsi fericirea în cuvintele așternute în spatele aripilor îngerului de pe copertă.

Cu toată dragostea, Răzvan

Vise de Inger

PORTOFELUL BUCLUCAȘ

‑ Au!
Am călcat pe o piatră ascuțită. Mă așez pe bancă și îmi cercetez cu atenție piciorul. O bestie de pietricică s‑a înfipt în talpa subțiată a pantofului. O scot cu multă trudă și mă uit mai bine. Observ că talpa are o tăietură pe toată lungimea ei. Uff… acum pantofii nu mai sunt buni. Va trebui să‑mi iau alții, dar… de unde bani?
Sunt înglodat în datorii și asta nu e bine, dar nu mă afectează foarte tare. Știu că ar trebui să mor de îngrijorare, ar trebui să nu dorm nopțile gândindu‑mă la cum să returnez datoria către bancă.
Eu am decis să nu fac așa. Am trecut peste asta, acum trăiesc fiecare zi cu bucurie și aștept cu mare curiozitate să văd ce‑mi mai oferă viața.
După ce mi‑am dat seama că nu am nicio șansă să‑mi plătesc datoria de 5.000 de euro și după ce m‑am îmbolnăvit nedormind nopțile măcinat de gânduri sumbre, am ajuns la concluzia că nu rezolv nimic dacă sunt trist și supărat. Indiferent de starea mea de spirit, datoria va rămâne aceeași. Fac tot ce pot ca să o plătesc și nu‑mi dau seama de ce ar trebui să renunț la bucurie și la fericire.
Problemele cele mai mari apar atunci când se strică sau se rupe ceva. Acum, spre exemplu, mi‑au cedat pantofii. Voi vedea…
Se aude un suspin. Văd pe banca alăturată un domn care plânge. Îmi aranjez pantoful și mă îndrept spre el.
‑ Bună ziua, se poate?, îl întreb politicos.
‑ Da, da, răspunde el printre lacrimi.
Mă așez și aștept. Nu vreau să Read the rest of this entry »

articol de: Gabriel Liiceanu

Portret „fenomenologic” (în formă de epistolă) al unui candidat la președinția României

N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al țării. Iar fiind și țara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.

Nu știu dacă m-am așezat vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul.

Aș vrea să știți de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă, în speranța că ați putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți în ea imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să judecați apoi dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui.

Limbajul

Înainte de a deveni prim-ministru în urmă cu doi ani și jumătate, v-am remarcat prin cele câteva intervenții din Parlament. Erau în linia maestrului dvs într-ale politicii, Adrian Năstase. Împărtășeați cu el aroganța aceea neșlefuită caracteristică indivizilor care se confruntă cu puterea la prima generație și care, la nivelul cuvântului, se manifestă sub forma jignirii, a deriziunii și prin introducerea „glumiței” în limbajul politic. Ați supralicitat cât ați putut stilistica aceea bășcălios-năstăsiană de genul poantei cu număratul ouălor. Era de un prost gust desăvârșit. Pe dvs v-a cucerit. Și v-a provocat. Îmi amintesc și-acum de scheciurile vulgare pe care le compuneați acasă și pe care apoi le citeați, mândru de umorul lor inexistent, amuzându-vă singur, de la tribuna Parlamentului.

O să-mi răspundeți poate că ăsta e un detaliu, care nu are nimic de-a face cu soarta țării și cu celelalte lucruri mărețe de care vorbim aici. Dar nu e deloc așa și, nu întâmplător, trag prima tușă a portretului dvs începând cu acest „detaliu”: pe poarta „miștocărelii”, care, cu aportul dvs deloc neglijabil, a devenit un loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică. Au intrat analfabeții, tipii al căror limbaj, înregistrat pe când puneau la cale afaceri dubioase, te făcea să crezi că ai descins în inima Ferentarilor. Au intrat miniștri ai culturii și ai învățământului incapabili de un acord gramatical corect. A intrat o șleahtă de huligani publici, prezenți în fiecare seară la televizor, care făceau din cuvinte materia primă pentru minciună, sofism, amenințare, jignire. Ați transformat clovnii în vedete ale partidului și ați lăsat neamendate înjurăturile lansate de la tribună la adresa procurorilor. Ați cauționat parlamentari PSD agresivi care, în discursurile lor, se inspirau din biografia lui Nero (?!), cerându-le colegilor de partid „să pună foc la toate județele din țară necolorate în roșu”. Pe scurt, ați reușit, prin propriile performanțe lingvistice (un fel de insolențe de puber devenite stil de exprimare), cât și prin oamenii pe care i-ați tras după dvs odată ajuns prim-ministru, să degradați nu numai climatul public și starea noastră de spirit, dar și funcțiile politice și administrative cele mai importante ale țării. V-ați obligat adversarii politici să folosească replici pe măsură și ați dus astfel la escaladarea fără precedent a vulgarității în viața politică. Din acest punct de vedere, comparativ cu ce se întâmplă acum, primele parlamente românești de după 1990 semănau cu Camera Lorzilor. Ne-ați obligat pe toți să ne scăldăm zi de zi în această mocirlă lingvistică și, astfel, să devenim în proporție de masă răi, agresivi și dureros de neciopliți.

Tupeul

În materie de cutezanță impudică ce depășește orice limită, sunteți în clipa de față un performer. Cel mai mare. Sunteți campionul. Ați mers atât de departe cu tupeul în planul realului, încât nimeni nu are pretenția că vă mai poate urma în planul cuvintelor. Pe scurt, ne-ați condamnat la Inexprimabil. Când e vorba de comportamentul dvs, pentru a-l descrie, nu ne-a rămas decât interjecția. Cam toți cei care ne pierdem timpul scriind am simțit că, în fața libertăților pe care vi le luați, puterea noastră de a formula intră în criză. Nu există în clipa de față un om al condeiului capabil să vă „cânte” insolențele de pe scena publică, comportamentul discreționar scăldat în dispreț, așa cum, pe vremuri, cronicarii reușeau să dea o narațiune convenabilă a isprăvilor pe care le făcea câte un personaj pitoresc scăpat la cârma țării. Așa încât, nu pot decât să enumăr, fad formulate pe lângă formidabila lor suculență, câteva dintre „faptele dvs de arme”.

Să luăm ca pildă pentru început – nu vă grăbiți să dați, sastisit, din mână! – faimosul dvs plagiat. O, nu sperați că trecerea timpului îl va șterge din memoria celor care contează! El vă însoțește ca o umbră și, la un moment dat, ea vă va ajunge din urmă și vă va înhăța. Plagiatul ăsta face parte din arhivele eterne ale lumii românești. Nu și dacă ați fi stat pitit prin nu știu ce cută a societății. Dar așa, ați ieșit pe scenă și ați început să faceți bezele cu aceeași mână cu care vă trecuserăți în cont, printr-un simplu copy paste, aproape o sută de pagini. Chiar nu înțelegeți că nu puteți defila fălos, la nesfârșit, ca procuror, prim-ministru și ca eventual președinte, cu o asemenea mârșăvie în portofoliul vieții dvs? Ceea ce ne-a stupefiat pe toți cei care înțelegeam caracterul scandalos al faptei dvs (în epocă, Dan Tăpălagă și-a încercat primul forțele în lupta cu punerea în cuvinte a acestei escrocherii – vezi articolul antologic De ce furi, procurorule?) a fost că ați putut, psihic și omenește vorbind, să țineți piept acestei grozăvii date pe față. Faptul că ați reușit nu e un motiv de mândrie, ci mai degrabă un simptom îngrijorător. Orice om sănătos, după ce pățește o poveste ca asta, moare de rușine, dispare o vreme, se duce acasă și se bagă sub plapumă.

Îmi amintesc prima conferință de presă după declanșarea scandalului, când le arătați ziariștilor cartea născută din furt. O tot răsfoiați sub ochii camerelor și, încolăcindu-vă în minciuni puerile, cu o mină senină, explicați de zor inexplicabilul. Doi ani mai târziu, ați avut tupeul să readuceți singur vorba despre „chestia aia” și să spuneți că până și o crimă se prescrie, darămite „așa ceva”. Ei bine, cred că ar fi cazul să știți că un plagiat n-are cum să se prescrie, nici măcar dacă, așa cum v-a sugerat recent dna Alina Mungiu, ați mai da un doctorat „pe bune”, sub privirea ei exigentă.

Ce n-ați făcut atunci ca să ștergeți de pe podeaua vieții dvs petele astea de sânge care nu se lasă șterse? Ați desființat comisii academice constituite anume pentru acreditarea titlurilor universitare. V-ați pus mercenarii să le stingă membrilor comisiei lumina, în timp ce deliberau. Ați înființat alte comisii, mamut, de câte patruzeci de oameni, ca rușinea participării la acoperirea unei crimei să se distribuie, verhovenskian, pe cât mai multe capete și verdictul să se piardă în anonimat. Ne-ați explicat, lăsându-ne perplecși, că în anul susținerii, 2003, nu existau reguli ferme pentru punerea ghilimelelor (?!), ca și cum, în lumea modernă, regulile citării sunt perisabile și ar putea evolua (sau s-ar negocia) de la un secol la altul. Ați pus un coleg de partid, ministru și el, să ne explice (nouă!) că plagiatul face parte, de la Aristotel încoace, din obiceiurile academice ale Europei. Ce energie, ce armate de oameni ați pus în mișcare, ca să ne convingeți că de fapt nu vă văzuserăm toți în pielea goală, ci bine îmbrăcat, în complet, de la chiloți la șubă! Vi s-a atras atenția că, de-acum înainte, toți șefii de state, dând mâna cu dvs, vor ști mereu cu cine au de-a face și că hoția asta se va rabate asupra imaginii poporului român: popor de hoți, vor spune, de vreme ce și-a ales un hoț să-l reprezinte.

Totul a fost în zadar! Ați fost, de fapt, redutabil! V-ați bazat oare pe faptul că 90% din poporul român nu știe ce-i un plagiat? (Asta e prima întrebare pe care, de doi ani încoace, i-o pun fiecărui șofer deîndată ce mă urc într-un taxi. Și, spre bucuria mea, am constatat că toți știau. Unul dintre ei mi-a spus: „Sigur că știu: îi furi unuia în cinci minute munca lui de un an-doi”.) S-ar putea să fie așa. Poate că 90% dintre români nu știu, și prea puțin le pasă, de plagiatul dvs. Da, dar alde noi (plus șoferii de taxi!) și străinii pe care-i întâlniți – știu. Și-atunci, dacă aș vrea să mă exprim prețios, v-aș spune că vă ascundeți după o judecată cantitativă, acolo unde e nevoie de una de esență.

Aș mai pomeni încă vreo două-trei din recentele dvs isprăvi. Legate tot de tupeu. Prima: în 2010, l-ați numit pe Mircea Cărtărescu „intelectualul Führer-ului”. Acum, pe 8 octombrie, în preajma anunțării câștigătorului Nobel pentru Literatură, i-ați transmis că-i țineți pumnii pentru a doua zi, „ca să ne bucure cu un nou laureat”. Un adevărat salt mortal pe care, privindu-l, Cărtărescu s-a mărginit să spună că „respinge cu dezgust” urările pe care i le făceați. Nu v-a dat mai multă importanță. Nu a scos din recuzita scrisului său cuvinte pompoase pentru a-și exprima perplexitatea și sila.

Iarăși, recent, v-ați purtat față de ruși, cum bine s-a spus, ca un avocat al lor, căci ați intervenit în treburile justiției și ați cerut procurorilor să ridice sechestrul pus pe stocurile de la Lukoil pentru fraudarea banilor poporului român. După care v-ați grăbit să-l denunțați pe Băsescu ambasadelor din România că atentează la independența justiției!

Românii n-au mai avut parte, în țara lor, de un spectacol de contorsionism de o asemenea anvergură. Patentul este sovietic. Hrușciov se ducea să instaleze rachete în Cuba, după care declara că marele popor sovietic luptă pentru pace. Astăzi, Putin ocupă teritorii ucrainiene, după care îi acuză pe ucrainieni de agresivitate. Nu vreau să spun că tupeul dvs e cultivat sau că are surse de inspirație răsăritene. Sunt convins, dimpotrivă, că are puritatea unui zăcământ autohton. Și că ar putea să fie un dar al lui Dumnezeu făcut, prin dvs, poporului român: o terapie de șoc, „terapia Ponta”. Încep să cred că prin dvs lucrurile sunt împinse hăt-departe, până în punctul-limită al degradării lor. Și că, odată ajunse acolo, ele se vor retrage, cu maxima viteză de recul, într-un „înapoi” salvator. Iar în acel „înapoi” – către care ne îndreptăm dramatic cu ajutorul „terapiei Ponta” – vom redescoperi poate cândva tot ceea ce dvs ne-ați furat: decența, pudoarea, bunul simț și locul pe care fiecare dintre noi se cuvine să-l ocupe în societate. Și asta pentru motivul simplu că Read the rest of this entry »

Un artist chinez a lucrat patru ani pentru a realiza cea mai mare sculptură din lume dintr-un singur trunchi de copac.

Zheng Chunhui este un artist chinez care a reușit să intre în Cartea Recordurilor (Guiness Book of World Record) grație sculpturii sale executată într-un singur trunchi de copac. Aceasta a devenit cea mai lungă din lume cu cei 12,2 mmetri ai săi. Și asta nu este tot. Sculptura conține detalii incredibile, nelăsând nimic la voia întâmplării. Sunt sculptate cu minuțiozitate vase, pomi, munți și 550 de personaje.
Priviți fotografiile urmatoare si va minunati.
1342057061907_1342057061907_r

Read the rest of this entry »

Sculpturi in lemn

Iata niste sculpturi in lemn incredibile.

sculptura-din-lemn Read the rest of this entry »

Am urmarit zilele acestea tragedia aviatica din Ucraina. Ce ar fi de spus, fata de ce s-a spus deja?
Un mujic, probabil ametit de vodca, a primit cadou de la tătuc, o jucarie mare si letala. O baterie de rachete sol-aer. Plin de nerabdare, a bagat in priza obiectul si… surpriza! Chiar functiona. Iaca si un ecran, iata si beculete colorate! Musai a venit Craciunul! Pe ecranul radarului… ca jucaria are si asa ceva, a vazut un punct care se misca. E sigur un dusman… deoarece el se simtea dusmanit de toate, fara a prinde chiar de veste, râul, ramul, erau de partea inamicului ucrainian. Bineinteles ca jucaria n-a sosit si cu manual… sau poate acesta s-a pierdut de mult. Nu a aflat bietul mujic ca trebuie sa verifice inainte sa traga. Daca maica-sa facea parasutism, ar fi doborat-o si pe ea, asa-i mujicul la bautura. Cei doi neuroni ai lui nu si-au imaginat ca exista un culoar civil de zbor in zona si ca zilnic zeci de avioane trec pe acolo. El l-a doborat pe primul pe care l-a vazut. Ar fi putut fi unul rusesc sau chiar un Tarom ce se duce la Moscova, poate chiar cu o delegatie PSD – n-a fost sa fie. Au platit oamenii de stiinta, copiii remarcabili – cam asa arata tragedia. 298 de suflete sterse printr-o apasare de buton.
Acum inevitabil am urmarit reactiile romanesti, guralive, prost informate, grupuri-grupuri de habarnisti care se urca pe movila de gunoi strigand unul mai tare ca altul, fara a adauga un pic de creier in zeama lor. Asa-i romanul. Incepe frazele cu „DECI..” Concluzia precede rationamentul, acesta din urma fiind mereu siluit ca sa corespunda cu ceea ce scrie dupa virgula de la „deci”.
Intrebari de genul „Ce cautau pe acolo? Ei nu stiau ca e razboi?” te fac sa razi daca n-ai plange. Sa le spui ca avioanele civile zboara pe niste rute stabilite in conformitate cu acordurile internationale si ocolesc culoarele armatei. Ca spatiul aerian al fiecarei tari este impartit intre civil si militar restrictionat si ca niciun avion civil nu zboara pe unde il taie capul, tocmai pentru a evita riscul de a fi confundat cu o amenintare si eventual doborat. Dar de, pentru asemenea rationamente ar trebui sa ai macar un minim de informatii, pe care oricum le poti gasi fara probleme, si Google – e doar la un click distanta, nu trebue sa sapi dupa ele in inima piramidelor.
Apoi, ca sa continuam cu ceea ce ne este noua mereu drag – avem concluziile! Cu ele manjim ecranele televizoarelor si suntem scandalizati ca cei din alte tari nu fac la fel. Pai cum se poate ca Europa sa nu le dea un pumn in gura rusilor? Se poate? E clar ca Europa este moale, fara vlaga… NATO n-are forta… si iaca asa iar mai manjim ecrane… dam cu bidineaua noastra impunandu-ne realitatea. Evident, neuronul comentatorilor nu putea accepta ca nu suntem pe maidan si Europa e ceva mai civilizata decat isi imagineaza ei. Din intamplare, la ei cuvantul DECI este mai la final. Asteapta anchetele sa se desfasoare si abia cand au concluziile actioneaza. Oooo… dar acest lucru este dificil de inteles pentru cineva care are normele de comportament romanesc. Ca la nivel de intelectual nu e mare diferenta intre mujicul apasator pe butonul de racheta care a vazut un avion si a spus: DECI – e un inamic, si comentatorul roman care a spus: DECI situatia e clara! – asta-i de la sine inteles.
Ce urmeaza?
E foarte simplu, unii si-au dat seama, dar cei mai multi arunca niste petarde de ti se ridica parul in cap. Ca vezi Doamne e un semnal de avertizare al rusilor, ca vor sa indeparteze Ucraina de pe drumul ei european, ca e o declaratie de forta! VAX! Domnilor va spun ca nu aveti niciun pic de creier.
Pai usor i-ar fi acum lui Putin? In ziua de azi, oricat ai fi de puternic iti poti arata muschii pana la un punct. Cand tot globul te arata cu degetul ce poti sa faci? E simplu… iei distanta fata de autorii tragediei si ii spui mujicului ca e un dobitoc, si-l lasi in plata Domnului. Acum el s-a transformat rapid din prieten, intr-un necunoscut. Te retragi deocamdata si mai astepti cateva zeci de ani, poate urmasii tai vor incerca si vor reusi ceea ce tu n-ai reusit. Putin stie ca razboiul in Ucraina s-a sfarsit cu aceasta imensa gafa.
Acum daca cititi printre randuri, veti vedea ca Putin a cerut aseara convorbiri directe cu Ucraina ca iasa onorabil din acest razboi. Putin este un diplomat versat, intrebarea este cat de buni sunt negociatorii Ucrainieni. Vom trai si vom vedea.

Nor de etichete