Noutati IT, energie regenerabila, alerte

Archive for the ‘Fun’ Category

Sa mai si zambim oleaca…

Mai tineti minte rezultatele la Bac?

Anunțuri

Noapte

Praful s-a transformat în noroi odată cu ultima ninsoare. Acum pașii mi se afundă în zloată.

Mașinile trec destul de rar, eu sunt singur, și pășesc.

Singur și gol. Am dat tot, nu mai am nimic. Nimic de dat, nimic de împarțit. Poate doar creditorii să-i mai împart.

S-a terminat!

Pustiul sufletului meu a început cu necazul, apoi cu disperarea. Apoi a venit tristețea. O tristețe mare, neagră ce acoperă întregul orizont.

Nimic de spus, nimic de făcut, oricum, nimic nu mai contează. Sunt singur. Un călător ce e purtat de trupu-i șovăielnic. (mai mult…)

Pisica Pufy

Mica, dulce, dragastoasa, cu blana lucitoare si pufoasa sta la mine in brate cat e ziua de lunga. Pufy, partenera mea de televizor, partenera de iubire si de viata ma priveste adesea lung si dragastos inainte de a se cuibări in inima mea
Zi de zi torsul ei imi topeste inima. Bucuria mea e sa o privesc dimineata cand se intinde dezmortindu-si spatele. O urmăresc in cele 20 de minute de spalat labutele, de tolanit in fotoliul ei.
De când era un ghem de blană pe care-l puteam ține în palmă nu m-am despărțit nicio zi de ea.
Acum sunt trist. Trebuie să plec din țară. Voi zbura cu avionul. Voi lipsi 10 zile. Este prima dată când nu o pot lua cu mine. Trebuie să o las cu cineva, dar grija mă termină. Dacă nu va fi bine tratată, dacă îi va lipsi ceva? Dar nu am de ales.
Zborul este mâine și azi trebuie să rezolv problema. Pun mana pe telefon si imi sun fratele:
– Dorele!
– Da, mă! Care ești?
– Sunt eu, fratele tău!
– Aha, salut!
– Măine plec și n-am cu cine s-o las pe Pufy.
– Cine e Pufy?
– Pisica. O știi, pisica mea.
– Aha, nașpa frate.
– Mă gândeam s-o las la tine până mă întorc.
– Da, ce nu poate să stea singură? Îi este frică de întuneric? Lasă lumina aprinsă! (mai mult…)

Mânăstirea

Se spune că odată, în mijlocul unui podiș, departe de orice sat sau oraș, în mijocul unor ținuturi aspre, greu încercate de stihiile naturii s-a construit o mânăstire. Acolo, disciplina era foarte strictă. Regulile erau multe și preotul ce o conducea cu mână de fier nu accepta nici cea mai mică abatere.

În câteva secole, această mânăstire a devenit foarte faimoasă pentru puritatea asceților ce trăiau aici. Disciplina și regulile au rămas mereu la fel de stricte. Obiceiul era ca din când în când, câte un tânăr călugăr să se închidă într-o mică chilie pentru meditație și rugăciune. El avea voie ca odată la 10 ani să spună două cuvinte.

Într-o primăvară, un tânăr bălai cu sufletul plin de fervoare a cerut permisiunea preotului ce conducea mânăstirea să pornească pe „Calea de 10 ani” cum era cunoscută mica chilie de piatră. Tânărul și-a petrecut 10 ani de tăcere în liniște și meditație.

În ziua în care se împlineau cei 10 ani, preotul a venit la chilia de piatră.

– Care sunt cele două cuvinte pe care vrei să le spui astăzi, după 10 ani?

-… patul…  tare.

– Așa deci, mormăi preotul în barbă.

Și încă zece ani trecură. Din nou preotul, ce era bătrân acum, făcu drumul până la chilie pentru a auzi ce are de spus ascetul.

– Au mai trecut 10 ani, care sunt cuvintele pe care dorești să le spui azi?

– Mâncarea… proastă.

– Așa deci, mormăi preotul în barbă.

Și încă zece ani trecură. Preotul ajunsese foarte bătrân și a cerut ajutor pentru a putea ajunge la chilie pentru a auzi cele două cuvinte. Câțiva tineri învățăcei au sărit imediat și l-au sprijinit pe tot drumul.

– Iată că eu am îmbătrânit și nici tu nu mai ești copilul care a intrat în această chilie. Au mai trecut încă zece ani. Ce cuvinte dorești să spui astăzi?

– Eu… abandonez.

– Știam eu că ești slab, nu știi decât să te plângi, spuse bătrânul.

Eu si Dolce

Acest post este despre… nimic.

De fapt, nu am mai scris de ceva timp, si m-am hotarat sa mai pun oarece cuvinte pe acest blog.

Ca sa va spun ce prostii mi-au mancat timpul in ultima perioada cred ca v-as plictisi. Ca m-am luptat cu Dolce poate ar fi placut de povestit. Si voi scrie despre asta.

Je, abonat vechi si multumit in valoare de peste 90% de serviciile Dolce ajung sa constat cum al meu level de „customer satisfaction”  scadea pe zi ce trece. Acest lucru ma nemultumea profund. Adica, cum domnule, sa fiu eu din ce in ce mai „less” satisfacut de Dolce? Aşa nu mai putea continua. Cand am ajuns cu nivelul „of satisfaction” la 60% am concluzionat ca era ceva ce merita analizat.

Prin urmare, aceasta decizie dificilă fiind antamată am purces la etapa de studiu. Etapa este una extrem de complexă şi de laborioasă. Oricum, pentru a scurta pe cat posibil şi a reveni in mod regulat „la oile noastre” cum ar zice un celebru personaj in viaţă, mi-am adus aminte ca intrebarea la care trebuia sa raspund era relativ simpla „Oare ce puşca lui Pintea mă nemulţumeşte?”.

După trei zile de studiu şi două vedre de vin am concluzionat ca (mai mult…)

Legenda Veneticului

De curând, am descoperit una dintre cele mai frumoase legende de pe plaiurile Oltului. Prin urmare, m-am decis să o fac cât mai cunoscută.

La Dobrușa, legendele locale menționează un venetic, un străin cu puteri magice ce locuia prin padure laolaltă cu fiarele. Acesta ar fi trait câteva sute de ani prin folosirea unei licori magice pe care o bea zilnic, timp de o lună la fiecare echinocțiu de primăvară.
Băutura era distilată de două ori și provenea din veninul șarpelui (se pare că legenda se referă la viperă) combinat cu veninul de albină, ca “două părți de șarpe ce dau roată unei părți din acul de albină”. Străinul, odată cu puterea miraculoasă a nemuririi se transforma lent dar fără oprire într-un soi de creatură fără minte și fără suflet. Veneticul din legendă avea o putere cu totul ieșită din comun “la supărare, cu mâinile goale scotea stejarul din rădăcină, îl frângea ca pe o surcică și îl arunca cale de nouă dealuri și nouă văi” ca urmare a folosirii acestei băuturi.
Dacă la început, el era prieten cu localnicii, odată cu trecerea timpului, străinul devenise periculos ocupându-se numai cu “răutăți ce sfidau legile oamenilor, ale naturii și chiar pe cele ale lui Dumnezeu”. El cobora din pădure în special noaptea și omora vitele sătenilor cu multă ușurință și fără vreun zgomot mișcându-se ca o nălucă. Se spune că atunci când se întâlnea din întâmplare cu vreun sătean îi lua viața doar cu puterea privirii.
După o vreme, atacurile nocturne deveniseră atât de frecvente încât sătenii cerură ajutorul lui vodă. Acesta trimise o ceată de voinici pentru a curăța pădurea de venetic. Cu mare spaimă și înfrigurare sătenii povesteau că niciun voinic nu mai fu văzut după aceea.
Un pusnic, curat sufletește și cu mare frică de Dumnezeu, când a auzit de întâmplare a cerut ajutor de la Maica Domnului și s-a așezat pe o coamă de deal, la poalele pădurii rugându-se neîncetat timp de mai multe zile fără să mănânce sau să bea ceva. Cu fiecare zi, cu fiecare oră și cu fiecare clipă de rugăciune smerită, forțele diavolești ale veneticului slăbeau. Acesta când a văzut că nici măcar băutura sa magică nu-și mai făcea efectul s-a hotărât cu năprasnică mânie să-l ucidă pe pusnic.
Pe măsură ce se apropia de colina pusnicului el tot îmbătrânea, băutura sa nu mai avea niciun efect în fața puterilor Dumnezeiești. Astfel, veneticul își găsi sfârșitul la poalele colinei unde se ruga pusnicul, murind de bătrânețuri neputincioase.
Conform acestei legende, schitul Dobrușa a fost clădit pe locul unde pusnicul, ajutat de Maica Domnului a avut izbândă în lupta cu forțele întunericului reprezentate de venetic. De aceea, biserica are hramul ,,Vovidenia – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” ca o mărturie pioasă de credință și de speranță în fața viitorului și a luptei neîncetate cu întunericul ce îi amenință pe credincioși.

Din Turcia cu drag… o cadână în HD

Cu ocazia vizitei mele de lucru în ţara vecină şi prietenă am luat cu mine o cadână… sub formă de imagini. Ca să vă fac ziua mai bună, vreau să va fac cadou aceste imagini. Filmarea am facut-o la hotelul Ephesia în seara turcească.

Această cadână am impresia că am mai văzut-o acum 5-6 ani ca solistă principală la Caravanseraiul din Kuşadasi.
Dupa cum se vede, acum au mai trecut anii şi „prestează” doar la serile turceşti ale hotelurilor.
Daca vreunul dintre voi recunoaşte interpreta să lase un comment. Mersi.

Nor de etichete