Noapte

Praful s-a transformat în noroi odată cu ultima ninsoare. Acum pașii mi se afundă în zloată.

Mașinile trec destul de rar, eu sunt singur, și pășesc.

Singur și gol. Am dat tot, nu mai am nimic. Nimic de dat, nimic de împarțit. Poate doar creditorii să-i mai împart.

S-a terminat!

Pustiul sufletului meu a început cu necazul, apoi cu disperarea. Apoi a venit tristețea. O tristețe mare, neagră ce acoperă întregul orizont.

Nimic de spus, nimic de făcut, oricum, nimic nu mai contează. Sunt singur. Un călător ce e purtat de trupu-i șovăielnic.

Mă uit în stânga, văd un bloc, și văd lumini aprinse. Văd oameni, și văd bucurie prin zidurile groase. Îi văd cu inima, și îi ascult cu sufletul.

Mă mir că încă le mai am. Nu am o țintă, nu am un drum, eu doar pășesc. Și merg privind acum în zare.

Tristețea e atât de mare, încât s-a așezat temeinic precum un strat de omăt pe întreg necuprinsul vieții mele. Pășesc tremurător.

Am dat ce am putut, adică tot. M-am dat pe mine, am dat inima, am dat sufletul, mi-am dat trupul și cuvintele și gândurile. Acum privesc în zare.

Nici să mă rog nu pot. Acum inima tace.

Și eu pășesc.

Merg alene, nu mă grăbesc, nu am o țintă, nu am un drum, nu am un termen. Proape că zâmbesc, nici pe astea nu le mai am.

S-au dus!

La început doream să știu cum s-a putut? De ce se întâmplă toate. De ce sunt singur și alerg bezmetic după năluci, de ce fantomele mă amăgesc. Dar nu mai e nevoie, acum mintea mi-e pusă în sertarul ei și este ferecată bine.

Iar sufletul cunoaște pacea tristeții fără de sfârșit.

Cu gândurile aiurea mă lovesc de un trecător ce se întoarce și mă lovește cu ură. Mă uit la el… și îi zâmbesc, nu pot să spun nimic, de fapt, nici nu contează. Văd violența în sufletul lui mic cu sare cu limbi de foc spre mine.

Mă uit și îl invidiez. Îi invidiez scânteia vieții și tumultul pe care nu și-l poate controla.

La mine este simplu. Eu nu mai am ce controla. La mine totu-i mort chiar dacă pășesc, încă.

Aveam dorințe, aveam dureri pe vremea când trăiam.

Acum nu mai am nimic. Sunt doar fantoma vie a unui om ce pășește și care cade lovit cu ură. Offf… accept cu brațele deschise ura trecătorului.

Totuși, văzând că ripostă nu-i, el se întoarce și pleacă înjurând. Îmi amintesc că nu obișnuiam să înjur nici când aveam inima plină de viață și nu de gheață ca acum.

Nu cer nimic, nu vreau nimic. Mă așez pe o bancă în mijlocul unui parc de copii. E noapte și sunt singur. Vântul mișcă alene un leagăn părăsit, închid ochii și mă las încet pe spate. Sunt întins pe bancă într-o poșiție incomodă.

Aș vrea să vorbesc, să spun ceva, să mă aud vorbind. Nu pot. Și frigul mă cuprinde. Nu-i ger, dar este frig, îl simt în mâini și în picioare. Nu-mi pasă…

Asta este, chiar dacă iubirea este uriașă chiar dacă nu s-a stins sau s-a clintit cu niciun milimetru, ea a rămas băgată într-un sertar mai prăfuit, iar cheia e departe.

Îl văd pe trecătorul ce m-a lovit mai devreme că se întoarce îmi cere bani, îmi cere ceasul, profită că nu am apărare, nu am puterea și voința pentru așa ceva.

Simt acum că acet trecător îmi dă puțină viață din tumultul lui. Această picătură mă ajută ca să râd. Și râd. Îi arăt mâna goală, de 20 de ani nu mai port ceas iar buzunaru-i plin … de facturi și de chitanțe.

Se enervează și mai tare. Scoate cuțitul și se repede la mine…

…Offf… Doamne, e atât de frig!

Eu am urât tacerea, acum totul e tăcut, e o liniște nefirească, chiar în inima marelui oraș.

Sufletul meu își ia zborul.

Dar nu-i momentul încă.

Nici acum două ore nu a fost când m-a atacat nefericitul acela.

Îl așteptam cu brațele deschise. Pentru mine oricum nu conta.

Dar Dumnezeu glumește și vrea să-mi trăiesc tristețea, așa că s-a distrat un pic.

În negurile nopții el a asuns o mică bordură de care nefericitul s-a împiedicat și s-a rănit destul de tare căzând în propriu lui cuțit.

Am vrut să-l întreb dacă ar vrea să sun salvarea. N-am mai apucat.

A fugit sângerând.