Make – fuga (XVIII)

Make, Vania, Chinezul, Manole își făcură intrarea in tabara improvizată de la marginea pârâului într-un mod triumfal. Erau toți țepeni în șa de parcă fuseseră matadori o viață întreagă și acum ascultau dănțuirile de castaniete. Doar sultanul arăta ca un balot de haine second-hand, fiind bine legat la mâini și la picioare.

– Make, iubițelul meu știam că o să reușești strigă Oceania cu privirea luminoasă de parcă mâncase un pumn de diamante.

– Eu sunt eroul! strigă Vania triumfător, fără mine n-ar fi reușit.

Oceania se schimbă la față și îi aruncă o privire nu tocmai prietenească părintelui. Brusc, acesta se liniști și luă o figură oarecum plouată, încercând să-și mascheze brusca schimbare de aplomb printr-o tuse prelungă.

– Ho cu tata, că acuși îți punem niște plișnițe din balta ceea, zise Make dându-i cateva pe spinare lui Vania.

– Ce dai disperatule? se zborși preotul la Make.

– Să-ți treacă tusea, că ne aud turcii până la Bizanț. Hârâi de s-au strâns și corbii, zic că suntem de-ai lor.

Dan se apropie de călăreți cu o propunere îndelung chibzuită. Se gândea cum să facă ca toate aceste capete seci să-i urmeze planul. Îi știa pe toți ca pe niște cai breji și deciziile în acest grup de ciudați erau de cele mai multe ori bizare. Acum, după răpirea sultanului situația era gravă chiar dacă niciunul nu se gândea la asta. Luă o postură autoritară și își expuse planul.

– Acum trebuie să fugim cât mai repede, să trecem prin smârcurile Neajlovului și să ne oprim la crâșma mea pentru o seară. După aceea va trebui să ne continuăm fuga până la curtea domnească. Dacă ne oprim, o încurcăm.

– Eu sunt Mihnea și nu mă tem de câțiva aburei cu turban. Eu zic să luptăm. Și Cristi este de acord. O să vină câțiva după noi, le luăm gâtul și mergem mai departe ca oamenii, fără să fugim și să nădușim în căldura de afară.

Manole dădu să-și spună și el părerea dar văzu un zâmbet cam albastru pe buzele lui Make și-și înghiți vorbele nespuse, plecând capul.

Surâzător, Make facu inventarul:

– Eu zic să votăm dacă să rămânem și să luptăm cu urmăritorii sau să ne retragem furtunos cum a specificat unul dintre antevorbitorii mei.

Dan era disperat, cu fiecare minut care trecea turcii erau din ce în ce mai aproape și toată gașca asta de nebuni nu era în stare să vada că nu se pot pune cu câteva sute de turci, un număr destul de plauzibil pentru patrulele urmăritoare.

– Eu, Vania, cel care am fost trimis de măria-sa pentru a avea grijă de desfășurarea acțiunii sunt de părere să votăm dacă să dăm în bobi pentru ca Cel de Sus să ne arate Calea, sau să votăm în mod democratic pentru același lucru.

– Eu Mihnea, cel mult hârșâit în ale politichiei, nu sunt de acord cu Vania ci propun să nu votăm ci să dăm în bobi dacă să votăm sau să dăm în bobi referitor la ceea ce avem de făcut.

Între timp Baiazid îi privea stupefiat. Cum au reușit câțiva golani să facă o asemenea faptă de arme era mai presus de înțelegerea lui. Cel mai important conducător al lumii să cadă în mâna unor nevolnici ce nu știau ce să facă peste cinci minute era de-a dreptul incredibil. El nu i-ar fi pus pe aceștia nici măcar să-i curețe grajdurile de frică să nu strice ceva sau să-i rănească vreun murg.

Pe de altă parte, Oceania văzu privirea implorativă a lui Dan și interveni în discuție având de partea ei respectul pe care gașca i-l purta, nefiind vreunul care să îndrăznească să o supere.

– Așa nu mai terminăm. Vom vota dintre cele două variante propuse, una de Mihnea și cealaltă de Dan. Cristi va face o urnă pe care o va pune în spatele stejarului. Fiecare dintre voi care va alege varianta lui Mihnea va băga un bețișor în urnă, cine alege varianta lui Dan, bagă o pietricică. Aveți cinci minute pentru campania electorală.

Mihnea, se duse pe o movilă de pământ lângă albia pârâului și-și începu discursul.

– Dragi compatrioți, Dan este un mincinos (publicul – huo, huo, măgarul) vrea să ne ducă la el la crâșmă să ne îmbete (publicul -da, da), să-l fure pe Baiazid (huo, huo) și să-l ducă la Mircea să ia singur răsplata (huo,huo,huoooo). Și asta nu este tot… l-am văzut acum doi ani când l-a pocnit ce un copil (publicul – da, da, așa-i trebuia neobrăzatului de copil, bine i-a făcut).

Vă mulțumesc la toți și sunt sigur că la urne sentimentul de ură împotriva lui Dan, a mâncărurilor sale nesănătoase și a grăsimilor și rândurilor de burți (da, da, ne plac caloriile) pe care ne îndeamnă să le punem pe noi, va decide învingătorul. Turcii sunt neimportanți, Dan este inamicul.

Dan îi făcu vânt lui Mihnea și luă cuvântul:

– Dragii mei, se știe bine că Mihnea s-a înhăitat cu toți mogulii din țară (publicul – huo, huo). Pentru cine au luptat strămoșii noștrii dacii? Pentru ca să iasă în față un nemernic de urmaș de legionar roman (huo, huo). Până și tatăl lui i-a spus că e prostănac. Acum e timpul să recunoască unde a fost aseară. Da! A fost la conacul boierului Crivățul, unul dintre mogulii cei mai cunoscuți ai acestei țări (huoooo).

Și mai am dovada unui viol făcut de Mihnea (da, da, bravo, vrem și noi!) pe care nu-l voi prezenta azi (huo, huoooo). Și acum să trecem la vot că e situație de criză, turcii se apropie.

Manole se urcă rapid pe movila de pământ.

– Eu îl susțin pe Mihnea! Na! Să se știe! Le spun la toți simpatizanții mei să voteze cu Mihnea. Am lansat acum două minute Revoluția Grea a Simțurilor.

Make împreună cu Oceania și cu sultanul stăteau pe marginea pârâului și își exprimau părerile prea puțin ortodoxe pla adresa vorbitorilor. Chinezul făcea ochii mari și era clar că nu înțelegea ce vroiau cei din gașcă. Oricum el era decis să-l urmeze pe Make, ceilalți fiindu-i indiferenți. Doar mirosul lui Manole îi mai oripilase nările, dar în timp constatase că era comun și celorlalți, baia fiind un eveniment rar pentru acești oameni.

Chinezul îl văzu pe Manole cum se apropie de ei cu o floare în mână. Își terminase discursul de lingău și îl vedea cum se încheia la haină pentru a avea mai multă prestanță. Se opri pentru câteva momente își scuipă în palme și-și aranjă părul într-o claie mai ordonată. În câțiva pași ajunse lângă ei. Luă o figură de câine bătut și i se adresă Oceaniei.

– Vezi acest minunat trandafir purpuriu? Dumnezeu l-a creeat ca un simbol al purității și al dragostei. Este diafan ca o boare de dimineață și firav ca… o floare. Ei bine! E un căcat…. continuă el aruncând trandafirul… pe lângă frumusețea ta Oceania.

– Ce vrei Manole? Ai înnebunit? îl întrebă Oceania care făcuse ochii mari. Ce vrei?

– Să vă conving să votați cu Mihnea.

– Așa?

– Păi… pot să vă dau și bani. Câte 50 de arginți pentru fiecare vot.

Make se încruntă și-l repezi.

– Ciocul mic, că vine pumnul! Manole, eu zic să dispari.

Nu trecură decât câteva clipe și se apropie Cristi oferindu-le tot 50 de arginți dacă votau cu Dan.

*    *    *

ADC continua interogatorul lui Gigel după ce trimisese patrulele în urmărirea fugarilor.

– Spune dobitocule! Unde s-au dus haimanalele alea cu sultanul nostru?

– Nu vreau să spui și pace!

– Vei cunoaște puterea răzbunării mele! Dixit!

– Hai, bre, mă lași, și soacră-mea dă mai tare, spuse Gigel scuipând încă odată în direcția lui ADC.

Soldații otomani se strânseseră deja ca la urs în jurul lor. Acum era momentul să arate ADC cine e șeful. Se întoarse către soldații din spatele lui și le ordonă:

– Zdrobiți-i câte un deget pe minut până vorbește. Dacă se ține tare îl spânzurați de mâini și mă chemați să continuăm.

În următoarele minute, strigătele lui Gigel cutremurară întreaga oștire otomană. ADC se așezase pe un jilț în cortul sultanului și-și savura liniștit ceaiul. Într-un final, un soldat intră în cort. Făcu o plecăciune și-l anunță cu un glas pierit că prizonierul nu vrea să mărturisească.

– Prea bine, aduceți toți prizonierii lângă șeful lor ca să vadă ce pățește.

Se ridică și porni cu pași mari către prizonier. Peste puțin timp ședea lângă Gigel, înconjurat de prizonierii ce-l priveau din genunchi.

– Dragii mei oaspeți, începu ADC să vorbească. V-am primit cu brațele deschise dar voi l-ați răpit pe Sultanul nostru. Prin urmare, mă văd nevoit să aflu unde e. Boierul Gigel acum va cânta la harpă folosindu-se de coate, va mânca supa cu paiul și se va bucura de plăcerile lumești alături de femei doar în viața viitoare. Va suferi acum o mică operație la burtică și-i vom scoare mațele cu grijă să nu le încurcăm. El va trăi fericit urmărindu-i pe câinii noștri cum se servesc „live” din mațele lui. Din păcate, această operație va trebui să o suportați cu toții până voi afla ce mă interesează. Aveți ceva de spus?

– Mărite ADC sări adjunctul lui Gigel în față, știu eu unde sunt!

– Daaa? Interesant! Spune!

– S-au dus la pârâul ce izvorăște din capătul de nord al pădurii. La prima poieniță îi așteaptă ceilalți cu cai odihniți. Sunt doar la două ceasuri depărtare. După aceea se vor duce la curtea lui Mircea, dar nu se știe pe ce drum.

– În sfârșit, iată un om înțelegător. Soldați omorâți-i pe toți. El este iertat, dar ne va însoți până la pârâu.

ADC se apropie de Gigel cu paloșul în mână.

– Te admir, păcat că nu mai e nevoie de treaba cu câinii, ar fi fost amuzant. Din păcate, eu mă grăbesc, altfel aș fi făcut-o doar pentru un pic de distracție.

Gigel îl privea cu ură, mai suipă odată spre ADC mormăind ceva în barbă. ADC, porni în pași de dans către Gigel, fluturându-și pelerina. Cu o mișcare elegantă, grațioasă și extrem de rapidă îi tăie capul. Se opri din dans cu ochii la căpățâna din fața sa.

– Acum să plecăm, avem treabă.